Jurnalul Sashei – Croncanul (cap III)

Am vrut iniţial să scriu despre o altă zi nefericită din viaţa mea, despre nişte pisici desfrânate care şi-au făcut cuib pe lângă casa mea şi acum că primăvara a venit, nu ştiu să facă nimic altceva decât să se coţăie, să se bată motanii pe câte-o fufă şi o partidă de amor exibiţionist şi să urle din extaz ca din gură de şarpe atunci când se află în timpul actului. Dar nu. Nu am să povestesc despre aceste orgii care mă înnebunesc de câteva zile şi nu îmi îngăduie dreptul la un somn liniştit.

Voi povesti însă tot despre o zi de primăvară, dar lipsită de neplăcerile amintite mai sus.

În urmă cu un an, într-o zi absolut superbă, cu soare călduros pe un cer de un albastru aproape la fel de frumos ca cel al ochilor mei, am simţit incontrolabila dorinţă de a ieşi afară pentru prima oară în acea primăvară. Nu era nimeni acasă în acea zi, aşa că m-am postat în apropierea cuierului lângă intrarea în casă şi am început să stau la pândă. Problema e că tot aşteptând şi aşteptând acolo, am aţipit şi nu am fost pe fază când cineva a deschis uşa. Iar altă ocazie nici nu am mai avut în acea zi. În ziua următoare însă, am renunţat la orice tabieturi ale dimineţii şi am păzit iarăşi uşa. De data asta am avut noroc. Într-o oarecare măsură… Uşa s-a deschis iar eu, mai repede ca un fulger, am zbughit-o afară… în ploaie. Da, afară turna şi eu am nimerit direct sub duş, în timp ce uşa casei s-a închis în spatele meu.

M-am adăpostit cât am putut de repede într-o magazie, un loc de altfel mult prea murdar şi total nepotrivit pentru o personalitate asemenea mie, dar măcar era uscat.  Din păcate – sau din fericire – nu doar ploaia m-a luat prin surprindere. Cum am intrat în magazie, am şi dat nas în nas – sau mai bine zis nas în cioc – cu cineva. Era o pasăre mare, cam de aceeaşi talie cu mine, neagră din cap şi până în gheare. S-a speriat când m-am ciocnit de el şi a scos un ţipăt cam dubios şi feminin pentru un păsăroi de o aşa mărime, dar nu am luat în seamă – prea tare. Şi-a scuturat penele, apoi a început să se uite la mine, să mă studieze şi să-mi dea târcoale, având o evidentă privire de superioritate – bineînţeles, nu la fel de puternică precum a mea. După câteva ture, se opreşte în faţa mea şi uitându-se fix în ochii mei, zice: Fiinţă muritoare, te salut. Eu sunt Dark cel negru, prinţ învăluit în umbra întunericului beznei din abisul vid. Ce doreşti de la impunătoarea mea prezenză? Bună nene, zic eu, sunt Sasha, stăpâna acestor locuri. M-am adăpostit de ploaie. Pe dumneata cine te-a invitat la mine pe moşie? Eu nu ţin minte să fi avut vreodată cunoştinţe în rândul zburătoarelor, – cu excepţia lui Copănel, Cel de sus să ne ierte, şi pe el şi pe mine – cu atât mai puţin pe cineva care se trage din neamul ciorilor. Eu, cioară? urlă el de-odată de parcă şi-ar fi prins bombeul la uşa de la tren. Tu, cvasi-fiinţă nici măcar demnă de a fi luată în seamă, îndrăzneşti să mă faci pe mine cioară? Pe MINE?! şi se răsteşte la mine punând un grozav accent pe cel de-al doilea mine. Auzi, eu cioară, când e evident că sunt un măreţ şi întunecat corb învăluit într-o aură beznifică?! Cum îţi permiţi? mai zice el zburlindu-şi penel atât de tare că îi şi zboară câteva. Stai nene, cum ai zis? Bez… ? ce-i aia? întreb eu pe un ton clar ironic, după care el spune aproape fâstâcindu-se: Eu nu mă repet pentru o fiinţă efemeră!
Bine domnule scârbuţ, ai scuzele mele. Oh, vai, scuze din nou. Am vrut să spun corbuţ… Când aude cum îi zic, croncanul scoate un straşnic cra, grozav de ascuţit şi mai feminin faţă de ţipătul de mai devreme, înţepeneşte având pe faţă o privire tâmpă, apoi cade în cioc cu fundu-n sus şi cu aripile desfăşurate în lături ca două evantaie aruncate la sictir de o cucoană spanioloaică după ce îşi dă seama că nu i-au ieşit pasenţele cu florarul. Şi cioara nu se mai ridică. Alo nene! Alo! zic eu abia abţinându-mă dintr-o rafală de râsete. Îl ating un pic sub bărbie… nimic. Îi dau o labă zdravănă peste fund… el tot nimic.
La un moment dat, începe şi face cra cra cra… cra cra cra cra… cra cra cra cra cra… la intervale scurte de timp pe un ton aproape afectiv, exact ca şi cocoşul când face co co co atunci când îşi cheamă haremul de găini să îi mănânce râma pe care el a găsit-o. Ăsta a luat-o razna, îmi zic în sinea mea, mândră de efectul ce l-au avut cuvintele mele.

Şi să vezi ce idee îmi trece prin cap. Încep şi îl strig pe lacheul meu – despre care îţi voi spune în altă zi. Perce-neige, Perce-neige draule, vien ici! Ia-l tu te rog pe monsieur şi închide-l la tine în maison, în cuşca cea metalică. Vrei tu să faci asta pentru mine, mon ami? Merci, ai doar grijă te rog să nu-l răneşti, s’il te plait.

Şi uite aşa, m-am ales cu o cioară debilă, minunată pentru o zi plictisitoare când nimic nu cade mai bine ca un show cu proşti. Cred că acum eşti nerăbdător să îţi spun mai multe, dar deocamdată ajunge atât. Te sărut dulce, dragă jurnal!

Începutul primăverii

Voi când vă daţi seama că primăvara îşi face apariţia? Când nu mai e zăpadă? Când haina de iarnă şi fesul nu îşi mai au rostul? Când muguraşii verzi încep să iasă pe ramurile copacilor sau pe marginea nebetonată a drumului?

Ei bine, pentru mine altele sunt semnele.

Ieri, 26 februarie, mă trezesc ca de obicei auzind în surdină muzica lui Yiruma, dar de data asta însă, încă ceva acompania mini-sistemul meu audio şi îl completa cu acelaşi ton liniştit şi dulce. Cântecul unei mierle. E adevărat că pentru a o auzi trebuie să te trezeşti în zori atunci când ea iese pe scenă. În plus, trebuie să stai la casă şi să fie un cuib de mierle în apropiere, aşa că nu ştiu câţi dintre voi îi cunoaşteţi glasul, dar este un sunet cu adevărat plăcut care te umple de bună dispoziţie.

Mai târziu, cred că în jurul miezului zilei, sau poate cu o oră mai devreme, am ieşit afară pe terasă pentru a vedea dacă e cineva la poartă. Ani, căţeluşa mea, lătra disperată, ceea ce aproape întotdeauna înseamnă că a venit cineva. De data asta însă, nu lătra către poartă, ci către casa mea. Şi când m-a văzut, a început să latre cu şi mai mult foc şi vervă. Făcea chiar acel gest al ei de a sta doar în picioruşele din spate şi a da de sus în jos cu cele din faţă. Căţeluşa o am de un an de zile, timp destul să îi cunosc gesturile şi comportamentul şi mi-a fost clar ce vroia acum. Vroia la plimbare. Ştiind că iarna asta ea nu a prea ieşit, cu excepţia câtorva zile mai calde, mi s-a făcut milă de ea la cât de mult mă ruga să o scot din curte, că nici nu am stat pe gânduri, m-am schimbat, am luat lesa, aparatul foto – chiar bine am făcut că l-am luat – şi am ieşit la lac.

Vremea a fost minunată. Cerul era de un albastru clar şi intens şi doar câţva nori albi, pufoşi se plimbau încet precum nişte bărci pe mare. Bătea vântul, dar nu foarte puternic şi era călduros. Ani, bineînţeles, era la trei metri în faţa mea, cât o ţine lesa şi lătra la toţi oamenii care îi ieşeau în cale, iar câinilor de pe la alte case  probabil le spunea ‘sâc că eu am ieşit la plimbare şi voi staţi în lanţ şi închişi în curte’, ca tare supăraţi erau pe ea.

Fiind foarte aroape de casă, am ajuns la lac în doar trei minute şi am rămas impresionat văzând cât de multă lume era acolo, deşi era vineri în mijlocul zilei. După ce s-a hârjonit un pic cu un pekinez, eu şi Ani am început obişnuitul tur de lac. Deşi nu mai era pic de zăpadă, lacul era încă îngheţat. Era o privelişte foarte interesantă, nu neapărat frumoasă, dar specială. E probabil singurul loc în tot Braşovul unde mai poţi găsi gheaţă.

La mijlocul lacului este o insuliţă pe care poţi ajunge trecând un pod. Şi pentru că nu era nimeni acolo, m-am hotărât să o duc pe Ani şi să îi dau drumul din lesă ca să alerge puţintel. Cum i-am dat jos lesa, cum a luat-o la goană. Cred că se aştepta la asta, sau a simţit că asta aveam de gând să fac atunci când am trecut peste pod, lucru care de altfel nu prea îi face plăcere. Dar decât să vă descriu cum zburda ea pe insulă, mai bine vă arăt acest scurt clip făcut cu aparatul foto. Nu are o imagine de calitate, dar este foarte simpatic, sau mai bine zis, Ani este foarte simpatică şi chiar merită văzut(ă).

Ne-am terminat apoi turul lacului şi ne-am întors acasă. Dar când am intrat în curte, mi-a sărit în ochi ceva micuţ şi alb în grădina de flori. Am dus-o pe Ani la locul ei şi m-am întors să văd mai bine ce era. Apropiindu-mă, am văzut cel mai frumos şi emblematic semn al venirii primăverii:

Ghiocelul.