Jurnalul Sashei – Croncanul (cap III)

Am vrut iniţial să scriu despre o altă zi nefericită din viaţa mea, despre nişte pisici desfrânate care şi-au făcut cuib pe lângă casa mea şi acum că primăvara a venit, nu ştiu să facă nimic altceva decât să se coţăie, să se bată motanii pe câte-o fufă şi o partidă de amor exibiţionist şi să urle din extaz ca din gură de şarpe atunci când se află în timpul actului. Dar nu. Nu am să povestesc despre aceste orgii care mă înnebunesc de câteva zile şi nu îmi îngăduie dreptul la un somn liniştit.

Voi povesti însă tot despre o zi de primăvară, dar lipsită de neplăcerile amintite mai sus.

În urmă cu un an, într-o zi absolut superbă, cu soare călduros pe un cer de un albastru aproape la fel de frumos ca cel al ochilor mei, am simţit incontrolabila dorinţă de a ieşi afară pentru prima oară în acea primăvară. Nu era nimeni acasă în acea zi, aşa că m-am postat în apropierea cuierului lângă intrarea în casă şi am început să stau la pândă. Problema e că tot aşteptând şi aşteptând acolo, am aţipit şi nu am fost pe fază când cineva a deschis uşa. Iar altă ocazie nici nu am mai avut în acea zi. În ziua următoare însă, am renunţat la orice tabieturi ale dimineţii şi am păzit iarăşi uşa. De data asta am avut noroc. Într-o oarecare măsură… Uşa s-a deschis iar eu, mai repede ca un fulger, am zbughit-o afară… în ploaie. Da, afară turna şi eu am nimerit direct sub duş, în timp ce uşa casei s-a închis în spatele meu.

M-am adăpostit cât am putut de repede într-o magazie, un loc de altfel mult prea murdar şi total nepotrivit pentru o personalitate asemenea mie, dar măcar era uscat.  Din păcate – sau din fericire – nu doar ploaia m-a luat prin surprindere. Cum am intrat în magazie, am şi dat nas în nas – sau mai bine zis nas în cioc – cu cineva. Era o pasăre mare, cam de aceeaşi talie cu mine, neagră din cap şi până în gheare. S-a speriat când m-am ciocnit de el şi a scos un ţipăt cam dubios şi feminin pentru un păsăroi de o aşa mărime, dar nu am luat în seamă – prea tare. Şi-a scuturat penele, apoi a început să se uite la mine, să mă studieze şi să-mi dea târcoale, având o evidentă privire de superioritate – bineînţeles, nu la fel de puternică precum a mea. După câteva ture, se opreşte în faţa mea şi uitându-se fix în ochii mei, zice: Fiinţă muritoare, te salut. Eu sunt Dark cel negru, prinţ învăluit în umbra întunericului beznei din abisul vid. Ce doreşti de la impunătoarea mea prezenză? Bună nene, zic eu, sunt Sasha, stăpâna acestor locuri. M-am adăpostit de ploaie. Pe dumneata cine te-a invitat la mine pe moşie? Eu nu ţin minte să fi avut vreodată cunoştinţe în rândul zburătoarelor, – cu excepţia lui Copănel, Cel de sus să ne ierte, şi pe el şi pe mine – cu atât mai puţin pe cineva care se trage din neamul ciorilor. Eu, cioară? urlă el de-odată de parcă şi-ar fi prins bombeul la uşa de la tren. Tu, cvasi-fiinţă nici măcar demnă de a fi luată în seamă, îndrăzneşti să mă faci pe mine cioară? Pe MINE?! şi se răsteşte la mine punând un grozav accent pe cel de-al doilea mine. Auzi, eu cioară, când e evident că sunt un măreţ şi întunecat corb învăluit într-o aură beznifică?! Cum îţi permiţi? mai zice el zburlindu-şi penel atât de tare că îi şi zboară câteva. Stai nene, cum ai zis? Bez… ? ce-i aia? întreb eu pe un ton clar ironic, după care el spune aproape fâstâcindu-se: Eu nu mă repet pentru o fiinţă efemeră!
Bine domnule scârbuţ, ai scuzele mele. Oh, vai, scuze din nou. Am vrut să spun corbuţ… Când aude cum îi zic, croncanul scoate un straşnic cra, grozav de ascuţit şi mai feminin faţă de ţipătul de mai devreme, înţepeneşte având pe faţă o privire tâmpă, apoi cade în cioc cu fundu-n sus şi cu aripile desfăşurate în lături ca două evantaie aruncate la sictir de o cucoană spanioloaică după ce îşi dă seama că nu i-au ieşit pasenţele cu florarul. Şi cioara nu se mai ridică. Alo nene! Alo! zic eu abia abţinându-mă dintr-o rafală de râsete. Îl ating un pic sub bărbie… nimic. Îi dau o labă zdravănă peste fund… el tot nimic.
La un moment dat, începe şi face cra cra cra… cra cra cra cra… cra cra cra cra cra… la intervale scurte de timp pe un ton aproape afectiv, exact ca şi cocoşul când face co co co atunci când îşi cheamă haremul de găini să îi mănânce râma pe care el a găsit-o. Ăsta a luat-o razna, îmi zic în sinea mea, mândră de efectul ce l-au avut cuvintele mele.

Şi să vezi ce idee îmi trece prin cap. Încep şi îl strig pe lacheul meu – despre care îţi voi spune în altă zi. Perce-neige, Perce-neige draule, vien ici! Ia-l tu te rog pe monsieur şi închide-l la tine în maison, în cuşca cea metalică. Vrei tu să faci asta pentru mine, mon ami? Merci, ai doar grijă te rog să nu-l răneşti, s’il te plait.

Şi uite aşa, m-am ales cu o cioară debilă, minunată pentru o zi plictisitoare când nimic nu cade mai bine ca un show cu proşti. Cred că acum eşti nerăbdător să îţi spun mai multe, dar deocamdată ajunge atât. Te sărut dulce, dragă jurnal!