Jurnalul Sashei – Croncanul (cap III)

Am vrut iniţial să scriu despre o altă zi nefericită din viaţa mea, despre nişte pisici desfrânate care şi-au făcut cuib pe lângă casa mea şi acum că primăvara a venit, nu ştiu să facă nimic altceva decât să se coţăie, să se bată motanii pe câte-o fufă şi o partidă de amor exibiţionist şi să urle din extaz ca din gură de şarpe atunci când se află în timpul actului. Dar nu. Nu am să povestesc despre aceste orgii care mă înnebunesc de câteva zile şi nu îmi îngăduie dreptul la un somn liniştit.

Voi povesti însă tot despre o zi de primăvară, dar lipsită de neplăcerile amintite mai sus.

În urmă cu un an, într-o zi absolut superbă, cu soare călduros pe un cer de un albastru aproape la fel de frumos ca cel al ochilor mei, am simţit incontrolabila dorinţă de a ieşi afară pentru prima oară în acea primăvară. Nu era nimeni acasă în acea zi, aşa că m-am postat în apropierea cuierului lângă intrarea în casă şi am început să stau la pândă. Problema e că tot aşteptând şi aşteptând acolo, am aţipit şi nu am fost pe fază când cineva a deschis uşa. Iar altă ocazie nici nu am mai avut în acea zi. În ziua următoare însă, am renunţat la orice tabieturi ale dimineţii şi am păzit iarăşi uşa. De data asta am avut noroc. Într-o oarecare măsură… Uşa s-a deschis iar eu, mai repede ca un fulger, am zbughit-o afară… în ploaie. Da, afară turna şi eu am nimerit direct sub duş, în timp ce uşa casei s-a închis în spatele meu.

M-am adăpostit cât am putut de repede într-o magazie, un loc de altfel mult prea murdar şi total nepotrivit pentru o personalitate asemenea mie, dar măcar era uscat.  Din păcate – sau din fericire – nu doar ploaia m-a luat prin surprindere. Cum am intrat în magazie, am şi dat nas în nas – sau mai bine zis nas în cioc – cu cineva. Era o pasăre mare, cam de aceeaşi talie cu mine, neagră din cap şi până în gheare. S-a speriat când m-am ciocnit de el şi a scos un ţipăt cam dubios şi feminin pentru un păsăroi de o aşa mărime, dar nu am luat în seamă – prea tare. Şi-a scuturat penele, apoi a început să se uite la mine, să mă studieze şi să-mi dea târcoale, având o evidentă privire de superioritate – bineînţeles, nu la fel de puternică precum a mea. După câteva ture, se opreşte în faţa mea şi uitându-se fix în ochii mei, zice: Fiinţă muritoare, te salut. Eu sunt Dark cel negru, prinţ învăluit în umbra întunericului beznei din abisul vid. Ce doreşti de la impunătoarea mea prezenză? Bună nene, zic eu, sunt Sasha, stăpâna acestor locuri. M-am adăpostit de ploaie. Pe dumneata cine te-a invitat la mine pe moşie? Eu nu ţin minte să fi avut vreodată cunoştinţe în rândul zburătoarelor, – cu excepţia lui Copănel, Cel de sus să ne ierte, şi pe el şi pe mine – cu atât mai puţin pe cineva care se trage din neamul ciorilor. Eu, cioară? urlă el de-odată de parcă şi-ar fi prins bombeul la uşa de la tren. Tu, cvasi-fiinţă nici măcar demnă de a fi luată în seamă, îndrăzneşti să mă faci pe mine cioară? Pe MINE?! şi se răsteşte la mine punând un grozav accent pe cel de-al doilea mine. Auzi, eu cioară, când e evident că sunt un măreţ şi întunecat corb învăluit într-o aură beznifică?! Cum îţi permiţi? mai zice el zburlindu-şi penel atât de tare că îi şi zboară câteva. Stai nene, cum ai zis? Bez… ? ce-i aia? întreb eu pe un ton clar ironic, după care el spune aproape fâstâcindu-se: Eu nu mă repet pentru o fiinţă efemeră!
Bine domnule scârbuţ, ai scuzele mele. Oh, vai, scuze din nou. Am vrut să spun corbuţ… Când aude cum îi zic, croncanul scoate un straşnic cra, grozav de ascuţit şi mai feminin faţă de ţipătul de mai devreme, înţepeneşte având pe faţă o privire tâmpă, apoi cade în cioc cu fundu-n sus şi cu aripile desfăşurate în lături ca două evantaie aruncate la sictir de o cucoană spanioloaică după ce îşi dă seama că nu i-au ieşit pasenţele cu florarul. Şi cioara nu se mai ridică. Alo nene! Alo! zic eu abia abţinându-mă dintr-o rafală de râsete. Îl ating un pic sub bărbie… nimic. Îi dau o labă zdravănă peste fund… el tot nimic.
La un moment dat, începe şi face cra cra cra… cra cra cra cra… cra cra cra cra cra… la intervale scurte de timp pe un ton aproape afectiv, exact ca şi cocoşul când face co co co atunci când îşi cheamă haremul de găini să îi mănânce râma pe care el a găsit-o. Ăsta a luat-o razna, îmi zic în sinea mea, mândră de efectul ce l-au avut cuvintele mele.

Şi să vezi ce idee îmi trece prin cap. Încep şi îl strig pe lacheul meu – despre care îţi voi spune în altă zi. Perce-neige, Perce-neige draule, vien ici! Ia-l tu te rog pe monsieur şi închide-l la tine în maison, în cuşca cea metalică. Vrei tu să faci asta pentru mine, mon ami? Merci, ai doar grijă te rog să nu-l răneşti, s’il te plait.

Şi uite aşa, m-am ales cu o cioară debilă, minunată pentru o zi plictisitoare când nimic nu cade mai bine ca un show cu proşti. Cred că acum eşti nerăbdător să îţi spun mai multe, dar deocamdată ajunge atât. Te sărut dulce, dragă jurnal!

Jurnalul Sashei – Călăul (cap II)

Dragă jurnal, iar s-a întâmplat. Nu ştiu cum se face, că din când în când, o dată la câteva luni, liniştea mea este grozav tulburată. Dar chiar grozav tulburată, nu o zic doar aşa…

Să îţi zic mai exact ce am păţit acum, chiar alaltăieri. Ziua începe ca de obicei. Mă trezesc dimineaţă pe la ora 10, mă întind frumos şi îmi aranjez blăniţa ciufulită. Mă duc apoi în pat la el, unul din îngrijitorii mei, îl trezesc ca să mă bage în seamă şi mai lenevesc acolo încă o oră. A fost chiar un început de zi minunat, nu ai fi zis că urmează nenorocirea. Mi-am făcut apoi de lucru prin casă, că ăştia de la o vreme nu vor sub niciun chip să îmi dea drumul afară – zău că nu ştiu ce i-a apucat. Şi se face de ora cinci. Îi văd pe cei doi că se schimbă de haine şi se agită de colo colo, unul vorbeşte la telefon, altul umblă după chei, portofel şi alte lucruri neînsemnate. Şi apoi el vine la mine, mă ia în braţe şi mă scoate afară. Reacţia mea iniţială a fost să mă bucur că mă duce afară şi abia aşteptam să dau o tură prin curte. Dar ceva nu mirosea bine. Nu îmi mai dădea drumul. Şi îmi pică fisa! Iar voi fi dusă acolo.

Am înlemnit. De fapt mint, nu am înlemnit. Am început să mă zbat. Poate-poate scap din mâna lui, poate îl zgâriu mai serios şi-mi dă el drumul, dar ca de obicei, nu am reuşit. Mă trezesc apoi în nenorocirea aia de cuşcă. Oribil… Apoi mă pune în maşină şi maşina porneşte. Şi dă-i cu gropi care te zdruncină de te ameţesc, dă-i cu zgomote de toate felurile, dă-i cu frâne când eu sunt închisă în cuşca aia unde nu am nimic de care să mă pot agăţa. În fine, maşina se opreşte de tot, dar din păcate a trecut doar partea uşoară. Prin găurelele cuştii, văd că mă apropiu de camera de tortură. Şi da, chiar e o cameră de tortură. Nu mă păcăleşte pe mine desenul cu animăluţe de la intrare. Ştii cum se zice, afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Asta o pisică a spus-o, pot să jur!

Nici nu intrăm, că îi şi aud vocea. Ah, vocea aia, măi jurnalule… Vocea aia care te pune pe fugă oricând şi oriunde, vocea aia care îţi zburleşte blana pe spinare, vocea aia care te face să te ascunzi ca struţul cu capul în pământ. Da, ea e! E călăul care m-a ciuntit pe viaţă de nu voi avea în veci pisoiaşi, e călăul care m-a înţepat de atâtea ori şi care m-a făcut să înghit tot felul de scârboşenii albe şi amare. Iar am ajuns pe mâinile acelei femei. De ce păţesc asta, dragul meu jurnal? De ce? Ce am făcut eu să merit asta? Cu ce am greşit, cu ce am păcătuit? Ce s-a întâmplat cu Copănel a fost un accident pe care nu l-aş fi vrut niciodată. Iar cei trei şoricei i-au făcut pe îngrijitori să zâmbească, aşa că nu cred că asta i-ar fi supărat. Chiar nu înţeleg de ce mă duc la femeia aia.

Şi de data asta s-a întâmplat la fel ca întotdeauna. Mă ia, mă pune pe o masă, o altă femeie mă ţine de gât şi de lăbuţe, iar călăul mă înţeapă. Aşa de rău doare! Şi plâng şi zbier şi strig după îngrijitor, dar el nimic. Nu vine să mă salveze. Şi de ce m-ar salva? Doar el m-a adus aici. Noroc că se poartă frumos cu mine că altfel l-aş urî. Apoi ea îmi mai şi bagă pe gât chestia aia albă şi amară. În cele din urmă îmi dă drumul şi mă pune undeva pe un raft – de parcă eram la expoziţie – şi mă lasă în pace, începând să vorbească cu cei din cameră.

Dar de data asta s-a întâmplat ceva neaşteptat, chiar foarte plăcut.

La un moment dat, apare o femeie pe care nu o mai văzusem până atunci. Avea o cuşcă în mână, asemănătoare cu cea în care şi eu am venit. Era clar. O nouă victimă a fost adusă pentru călău. Dar vai, jurnalule, să fi văzut cine era victima! Ce exemplar minunat, ce mascul bine făcut, ce minune de motan. Uşor grizonat, trecut de vârsta a doua, dar cu ochii tineri şi plini de viaţă, mare cât un munte, dar nu gras, a ieşit singur din cuşcă, repede şi cu paşi siguri. S-a uitat în jur, adulmecând aerul. Câtă încredere în sine, câtă sobrietate, cât curaj. Şi cât de tare îmi bătea inima văzându-l. Când s-a apropiat călăul, el, fără să facă vreun pas înapoi, a ridicat capul şi s-a uitat drept în ochii ei, iar când ea s-a aplecat după el, a lăsat-o să îl ridice. I-a făcut şi lui ce mi-a făcut mie, dar el nu a scos un sunet. Nu a încercat nicio secundă să fugă sau să scape din strânsoarea celei care îl ţinea. A suportat totul ca un bărbat adevărat. După ce a terminat cu el, s-a dat singur jos de pe masă şi s-a retras în cuşcă. Sunt sigură că îi era şi lui frică şi că l-a durut, dar nu a cedat presiunii, aşa cum am făcut eu. În tot timpul cât a fost acolo nu s-a uitat  nici măcar o dată la mine. Probabil avea pisica lui, aşteptându-l acasă şi nu avea nevoie de flirturi ieftine, dar mi-ar fi plăcut să îi fur măcar pentru o clipă privirea. Dar nu a fost să fie. Şi cu siguranţă nu îl voi mai revedea.

Drumul înapoi spre casă nici nu l-am simţit, visând cu ochii deschişi la o seară petrecută alături de el. Dar în cele din urmă am revenit la realitate şi m-am resemnat la gândul că voi fi singură toată viaţa…

Dragă jurnal, îmi cer iertare dacă te-am întristat, dar promit că data viitoare îţi voi povesti ceva mai vesel.

Jurnalul Sashei – Copilărie (cap I)

Dragă jurnal, ai spune tu că viaţa unei pisici, fie ea oricât de nobilă, distinsă şi importantă precum sunt eu, este lipsită de orişice evenimente, de amuzament, de palpitaţii şi suspans, că un exemplar din nobila mea clasă nu face nimic altceva decât să doarmă în puf, să se înfrupte din cele mai rafinate delicatese şi să primească necontenit atenţie de la cei de pe lângă ea. Dar sincer îţi spun, dragă jurnal, că te înşeli atât de mult încât aproape că te-aş numi mitocan, dar eu nu mă voi coborî niciodată atât de jos încât să fac apel la asemenea cuvinte. Niciodată!

Şi tocmai pentru că viaţa mea este atât de plină şi bineînţeles, importantă, ar fi păcat ca toate făpturile mai mult sau mai puţin neînsemnate de pe planeta asta să nu fie conştiente de ea. Motiv pentru care fiecare din experienţele mele mirobolante vor fi împărtăşite în acest jurnal, care cu siguranţă atunci după ce eu nu voi mai fi, va fi legat într-o autobiografie ce va lua lumea cu asalt, devenind cel puţin bestseller-ul mileniului, dacă nu al tuturor timpurilor.

Voi începe bineînţeles cu începutul. Deşi eu acum sunt braşoveancă, nu întotdeauna am purtat emblema acestei reginui provinciale şi total neimportante. Eu m-am născut în Micul Paris, în paradiziacul Bucureşti, cu minunatele sale parcuri şi lacuri, impunătoarele clădiri şi nenumăraţii săi locuitori. Deşi în cele câteva luni cât am stat acolo, eu nu am ieşit niciodată din casa celor care mă îngrijeau, am ascultat atât de multe povestiri despre Bucureşti de la dragul meu prieten Copănel, cred că ar fi putut scrie şi el o carte cu toate cele ce mi le-a povestit, dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat… dar mă rog, asta e o altă poveste.

Ah, dar să mă ierţi, dragă jurnal. Nu ţi l-am prezentat pe Copănel. Copănel era o vrăbiuţă care într-o zi s-a aventurat în balconul casei mele. Părea foarte neliniştit. Zbura din colţ în colţ, se lovea de geamuri, se agăţa de perdea. Of săracul de el. Am sărit imediat în ajutorul lui. Întâi l-am prins în gheare, apoi imediat l-am apucat cu dinţii de o aripioară. El încă se mai zbătea când l-am apucat şi ca să se liniştească, am strâns un pic mai mult de aripa lui. În cele din urmă s-a potolit şi s-a retras într-un colţ al balconului. După câteva ore în care el tot mai încerca să fugă, iar eu îl opream cu o labă pe umăr, a început să vorbească şi l-am întrebat cum e dincolo de balconul acesta. Au trecut câteva zile în care eu mereu am stat cu ochii pe el, sorbindu-l din priviri cât timp el îmi povestea despre lumea de afară. Şi vai ce lume minunată era. Mi-a povestit despre zgârie-nori pentru pisici, ca acele căsuţe – în care îţi poţi înfige ghearele fără ca nesimţiţii ăia de oameni să aibă îndrăzneala de a spune ‘zât’ – dar mult mai mari, despre parcuri unde puteai găsi orice fel de pasăre şi rozătoare pentru toate gusturile şi siluetele pisicilor, despre bărcuţe speciale pentru noi în care puteai merge pe lac fără să rişti să te uzi, despre trăsuri pentru pisici, trase de cai albi mânaţi de birjari aleşi şi câte alte minunăţii pe care eu, o adolescentă neieşită în lume nici nu mi le puteam imagina. În una din zile, Copănel mi-a spus despre un loc unde doamnele şi domnişoarele se puteau bucura de compania pisoilor de munte. Ah, îţi dai seama dragul meu jurnal, o noapte petrecută alături de un motan sălbatic… Vai, mi se zburleşte blana! Nu ar trebui să mă las purtată de asemenea gânduri. Şi că tot veni vorba, la fiecare din povestirile lui, eu mă pierdeam în imaginaţie, iar când reveneam la realitate, Copănel nu mai era în faţa mea, Mereu îl găseam înţepenit în scurgerea de la balcon. Niciodată nu am înţeles de ce făcea asta şi nici el nu vroia să îmi spună. Doar că în ultima zi cât a stat cu mine nu ştiu ce l-a apucat, că a sărit la mine. Eu m-am apărat, iar el… s-a dus…

În fine, pe lângă episodul cu Copănel – apropo, nu îl chema Copănel, aşa i-am zis eu pentru că nu vroia sa îmi spună numele lui -, viaţa în Bucureşti a fost destul de plictisitoare. Mama şi tata au avut mulţi pui, dar frăţiorii şi surioarele mele au dispărut repede. Până să îmi dau eu seama, eram doar eu şi ei doi. Şi încă o duduie pe care niciodată  nu am suferit-o. Vai dar cât mă putea enerva. S-o fi văzut cum se dădea pe lângă tata. Şi asta chiar de faţă cu mama. De câteva ori am prins-o gudurându-se chiar şi de mama. De respectiva duduie nu mă apropiam şi nici nu o băgam în seamă. Şi mă uitam urât la tata când o lăsa să facă ce vrea cu el. Mama măcar o mai lua la palme, dar nici ea nu făcea asta mereu.

Ei bine, cele opt, nouă luni de zile cât am stat în Bucureşti au trecut destul de repede. Ultima zi însă a fost absolut oribilă. Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de umilită. Vezi tu, dragă jurnal, eu aveam toaleta mea. Un drăgălaş coşuleţ roz, umplut cu un nisip alb şi frumos mirositor. Acolo mergeam când… mă chema natura. Dar în ziua aceea, ziua în care a venit cineva care îmi vizita destul de des îngrijitoarea şi care se purta frumos cu mine, alintându-mă din când în când cu dulci mângâieri, atunci s-a întâmplat cel mai cumplit lucru care s-ar fi putut întâmpla vreodată. Îngrijitoarea a golit coşuleţul şi l-a dus celeilalte fete, apoi a venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus şi pe mine în camera unde era fata. Şi ce crezi că mi-au făcut? Ah cât de oribil… M-au băgat în coş şi l-au acoperit cu o cârpă ca să nu pot ieşi. Realizezi, dragă jurnal, ce experienţă cutremurătoare am trăit? Eram capturată în locul unde eu îmi făceam… Vai! Şi acolo am stat câteva ore bune, până când un om necunoscut mie a ridicat cârpa.

Din acel moment, viaţa mea a început cu adevărat. Dar despre asta vom avea tot timpul din lume să mai povestim. Iubitul meu jurnal, astăzi îţi spun la revedere!