Jurnalul Sashei – Călăul (cap II)

Dragă jurnal, iar s-a întâmplat. Nu ştiu cum se face, că din când în când, o dată la câteva luni, liniştea mea este grozav tulburată. Dar chiar grozav tulburată, nu o zic doar aşa…

Să îţi zic mai exact ce am păţit acum, chiar alaltăieri. Ziua începe ca de obicei. Mă trezesc dimineaţă pe la ora 10, mă întind frumos şi îmi aranjez blăniţa ciufulită. Mă duc apoi în pat la el, unul din îngrijitorii mei, îl trezesc ca să mă bage în seamă şi mai lenevesc acolo încă o oră. A fost chiar un început de zi minunat, nu ai fi zis că urmează nenorocirea. Mi-am făcut apoi de lucru prin casă, că ăştia de la o vreme nu vor sub niciun chip să îmi dea drumul afară – zău că nu ştiu ce i-a apucat. Şi se face de ora cinci. Îi văd pe cei doi că se schimbă de haine şi se agită de colo colo, unul vorbeşte la telefon, altul umblă după chei, portofel şi alte lucruri neînsemnate. Şi apoi el vine la mine, mă ia în braţe şi mă scoate afară. Reacţia mea iniţială a fost să mă bucur că mă duce afară şi abia aşteptam să dau o tură prin curte. Dar ceva nu mirosea bine. Nu îmi mai dădea drumul. Şi îmi pică fisa! Iar voi fi dusă acolo.

Am înlemnit. De fapt mint, nu am înlemnit. Am început să mă zbat. Poate-poate scap din mâna lui, poate îl zgâriu mai serios şi-mi dă el drumul, dar ca de obicei, nu am reuşit. Mă trezesc apoi în nenorocirea aia de cuşcă. Oribil… Apoi mă pune în maşină şi maşina porneşte. Şi dă-i cu gropi care te zdruncină de te ameţesc, dă-i cu zgomote de toate felurile, dă-i cu frâne când eu sunt închisă în cuşca aia unde nu am nimic de care să mă pot agăţa. În fine, maşina se opreşte de tot, dar din păcate a trecut doar partea uşoară. Prin găurelele cuştii, văd că mă apropiu de camera de tortură. Şi da, chiar e o cameră de tortură. Nu mă păcăleşte pe mine desenul cu animăluţe de la intrare. Ştii cum se zice, afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Asta o pisică a spus-o, pot să jur!

Nici nu intrăm, că îi şi aud vocea. Ah, vocea aia, măi jurnalule… Vocea aia care te pune pe fugă oricând şi oriunde, vocea aia care îţi zburleşte blana pe spinare, vocea aia care te face să te ascunzi ca struţul cu capul în pământ. Da, ea e! E călăul care m-a ciuntit pe viaţă de nu voi avea în veci pisoiaşi, e călăul care m-a înţepat de atâtea ori şi care m-a făcut să înghit tot felul de scârboşenii albe şi amare. Iar am ajuns pe mâinile acelei femei. De ce păţesc asta, dragul meu jurnal? De ce? Ce am făcut eu să merit asta? Cu ce am greşit, cu ce am păcătuit? Ce s-a întâmplat cu Copănel a fost un accident pe care nu l-aş fi vrut niciodată. Iar cei trei şoricei i-au făcut pe îngrijitori să zâmbească, aşa că nu cred că asta i-ar fi supărat. Chiar nu înţeleg de ce mă duc la femeia aia.

Şi de data asta s-a întâmplat la fel ca întotdeauna. Mă ia, mă pune pe o masă, o altă femeie mă ţine de gât şi de lăbuţe, iar călăul mă înţeapă. Aşa de rău doare! Şi plâng şi zbier şi strig după îngrijitor, dar el nimic. Nu vine să mă salveze. Şi de ce m-ar salva? Doar el m-a adus aici. Noroc că se poartă frumos cu mine că altfel l-aş urî. Apoi ea îmi mai şi bagă pe gât chestia aia albă şi amară. În cele din urmă îmi dă drumul şi mă pune undeva pe un raft – de parcă eram la expoziţie – şi mă lasă în pace, începând să vorbească cu cei din cameră.

Dar de data asta s-a întâmplat ceva neaşteptat, chiar foarte plăcut.

La un moment dat, apare o femeie pe care nu o mai văzusem până atunci. Avea o cuşcă în mână, asemănătoare cu cea în care şi eu am venit. Era clar. O nouă victimă a fost adusă pentru călău. Dar vai, jurnalule, să fi văzut cine era victima! Ce exemplar minunat, ce mascul bine făcut, ce minune de motan. Uşor grizonat, trecut de vârsta a doua, dar cu ochii tineri şi plini de viaţă, mare cât un munte, dar nu gras, a ieşit singur din cuşcă, repede şi cu paşi siguri. S-a uitat în jur, adulmecând aerul. Câtă încredere în sine, câtă sobrietate, cât curaj. Şi cât de tare îmi bătea inima văzându-l. Când s-a apropiat călăul, el, fără să facă vreun pas înapoi, a ridicat capul şi s-a uitat drept în ochii ei, iar când ea s-a aplecat după el, a lăsat-o să îl ridice. I-a făcut şi lui ce mi-a făcut mie, dar el nu a scos un sunet. Nu a încercat nicio secundă să fugă sau să scape din strânsoarea celei care îl ţinea. A suportat totul ca un bărbat adevărat. După ce a terminat cu el, s-a dat singur jos de pe masă şi s-a retras în cuşcă. Sunt sigură că îi era şi lui frică şi că l-a durut, dar nu a cedat presiunii, aşa cum am făcut eu. În tot timpul cât a fost acolo nu s-a uitat  nici măcar o dată la mine. Probabil avea pisica lui, aşteptându-l acasă şi nu avea nevoie de flirturi ieftine, dar mi-ar fi plăcut să îi fur măcar pentru o clipă privirea. Dar nu a fost să fie. Şi cu siguranţă nu îl voi mai revedea.

Drumul înapoi spre casă nici nu l-am simţit, visând cu ochii deschişi la o seară petrecută alături de el. Dar în cele din urmă am revenit la realitate şi m-am resemnat la gândul că voi fi singură toată viaţa…

Dragă jurnal, îmi cer iertare dacă te-am întristat, dar promit că data viitoare îţi voi povesti ceva mai vesel.