Jurnalul Sashei – Copilărie (cap I)

Dragă jurnal, ai spune tu că viaţa unei pisici, fie ea oricât de nobilă, distinsă şi importantă precum sunt eu, este lipsită de orişice evenimente, de amuzament, de palpitaţii şi suspans, că un exemplar din nobila mea clasă nu face nimic altceva decât să doarmă în puf, să se înfrupte din cele mai rafinate delicatese şi să primească necontenit atenţie de la cei de pe lângă ea. Dar sincer îţi spun, dragă jurnal, că te înşeli atât de mult încât aproape că te-aş numi mitocan, dar eu nu mă voi coborî niciodată atât de jos încât să fac apel la asemenea cuvinte. Niciodată!

Şi tocmai pentru că viaţa mea este atât de plină şi bineînţeles, importantă, ar fi păcat ca toate făpturile mai mult sau mai puţin neînsemnate de pe planeta asta să nu fie conştiente de ea. Motiv pentru care fiecare din experienţele mele mirobolante vor fi împărtăşite în acest jurnal, care cu siguranţă atunci după ce eu nu voi mai fi, va fi legat într-o autobiografie ce va lua lumea cu asalt, devenind cel puţin bestseller-ul mileniului, dacă nu al tuturor timpurilor.

Voi începe bineînţeles cu începutul. Deşi eu acum sunt braşoveancă, nu întotdeauna am purtat emblema acestei reginui provinciale şi total neimportante. Eu m-am născut în Micul Paris, în paradiziacul Bucureşti, cu minunatele sale parcuri şi lacuri, impunătoarele clădiri şi nenumăraţii săi locuitori. Deşi în cele câteva luni cât am stat acolo, eu nu am ieşit niciodată din casa celor care mă îngrijeau, am ascultat atât de multe povestiri despre Bucureşti de la dragul meu prieten Copănel, cred că ar fi putut scrie şi el o carte cu toate cele ce mi le-a povestit, dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat… dar mă rog, asta e o altă poveste.

Ah, dar să mă ierţi, dragă jurnal. Nu ţi l-am prezentat pe Copănel. Copănel era o vrăbiuţă care într-o zi s-a aventurat în balconul casei mele. Părea foarte neliniştit. Zbura din colţ în colţ, se lovea de geamuri, se agăţa de perdea. Of săracul de el. Am sărit imediat în ajutorul lui. Întâi l-am prins în gheare, apoi imediat l-am apucat cu dinţii de o aripioară. El încă se mai zbătea când l-am apucat şi ca să se liniştească, am strâns un pic mai mult de aripa lui. În cele din urmă s-a potolit şi s-a retras într-un colţ al balconului. După câteva ore în care el tot mai încerca să fugă, iar eu îl opream cu o labă pe umăr, a început să vorbească şi l-am întrebat cum e dincolo de balconul acesta. Au trecut câteva zile în care eu mereu am stat cu ochii pe el, sorbindu-l din priviri cât timp el îmi povestea despre lumea de afară. Şi vai ce lume minunată era. Mi-a povestit despre zgârie-nori pentru pisici, ca acele căsuţe – în care îţi poţi înfige ghearele fără ca nesimţiţii ăia de oameni să aibă îndrăzneala de a spune ‘zât’ – dar mult mai mari, despre parcuri unde puteai găsi orice fel de pasăre şi rozătoare pentru toate gusturile şi siluetele pisicilor, despre bărcuţe speciale pentru noi în care puteai merge pe lac fără să rişti să te uzi, despre trăsuri pentru pisici, trase de cai albi mânaţi de birjari aleşi şi câte alte minunăţii pe care eu, o adolescentă neieşită în lume nici nu mi le puteam imagina. În una din zile, Copănel mi-a spus despre un loc unde doamnele şi domnişoarele se puteau bucura de compania pisoilor de munte. Ah, îţi dai seama dragul meu jurnal, o noapte petrecută alături de un motan sălbatic… Vai, mi se zburleşte blana! Nu ar trebui să mă las purtată de asemenea gânduri. Şi că tot veni vorba, la fiecare din povestirile lui, eu mă pierdeam în imaginaţie, iar când reveneam la realitate, Copănel nu mai era în faţa mea, Mereu îl găseam înţepenit în scurgerea de la balcon. Niciodată nu am înţeles de ce făcea asta şi nici el nu vroia să îmi spună. Doar că în ultima zi cât a stat cu mine nu ştiu ce l-a apucat, că a sărit la mine. Eu m-am apărat, iar el… s-a dus…

În fine, pe lângă episodul cu Copănel – apropo, nu îl chema Copănel, aşa i-am zis eu pentru că nu vroia sa îmi spună numele lui -, viaţa în Bucureşti a fost destul de plictisitoare. Mama şi tata au avut mulţi pui, dar frăţiorii şi surioarele mele au dispărut repede. Până să îmi dau eu seama, eram doar eu şi ei doi. Şi încă o duduie pe care niciodată  nu am suferit-o. Vai dar cât mă putea enerva. S-o fi văzut cum se dădea pe lângă tata. Şi asta chiar de faţă cu mama. De câteva ori am prins-o gudurându-se chiar şi de mama. De respectiva duduie nu mă apropiam şi nici nu o băgam în seamă. Şi mă uitam urât la tata când o lăsa să facă ce vrea cu el. Mama măcar o mai lua la palme, dar nici ea nu făcea asta mereu.

Ei bine, cele opt, nouă luni de zile cât am stat în Bucureşti au trecut destul de repede. Ultima zi însă a fost absolut oribilă. Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de umilită. Vezi tu, dragă jurnal, eu aveam toaleta mea. Un drăgălaş coşuleţ roz, umplut cu un nisip alb şi frumos mirositor. Acolo mergeam când… mă chema natura. Dar în ziua aceea, ziua în care a venit cineva care îmi vizita destul de des îngrijitoarea şi care se purta frumos cu mine, alintându-mă din când în când cu dulci mângâieri, atunci s-a întâmplat cel mai cumplit lucru care s-ar fi putut întâmpla vreodată. Îngrijitoarea a golit coşuleţul şi l-a dus celeilalte fete, apoi a venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus şi pe mine în camera unde era fata. Şi ce crezi că mi-au făcut? Ah cât de oribil… M-au băgat în coş şi l-au acoperit cu o cârpă ca să nu pot ieşi. Realizezi, dragă jurnal, ce experienţă cutremurătoare am trăit? Eram capturată în locul unde eu îmi făceam… Vai! Şi acolo am stat câteva ore bune, până când un om necunoscut mie a ridicat cârpa.

Din acel moment, viaţa mea a început cu adevărat. Dar despre asta vom avea tot timpul din lume să mai povestim. Iubitul meu jurnal, astăzi îţi spun la revedere!