Voi când vă daţi seama că primăvara îşi face apariţia? Când nu mai e zăpadă? Când haina de iarnă şi fesul nu îşi mai au rostul? Când muguraşii verzi încep să iasă pe ramurile copacilor sau pe marginea nebetonată a drumului?
Ei bine, pentru mine altele sunt semnele.
Ieri, 26 februarie, mă trezesc ca de obicei auzind în surdină muzica lui Yiruma, dar de data asta însă, încă ceva acompania mini-sistemul meu audio şi îl completa cu acelaşi ton liniştit şi dulce. Cântecul unei mierle. E adevărat că pentru a o auzi trebuie să te trezeşti în zori atunci când ea iese pe scenă. În plus, trebuie să stai la casă şi să fie un cuib de mierle în apropiere, aşa că nu ştiu câţi dintre voi îi cunoaşteţi glasul, dar este un sunet cu adevărat plăcut care te umple de bună dispoziţie.
Mai târziu, cred că în jurul miezului zilei, sau poate cu o oră mai devreme, am ieşit afară pe terasă pentru a vedea dacă e cineva la poartă. Ani, căţeluşa mea, lătra disperată, ceea ce aproape întotdeauna înseamnă că a venit cineva. De data asta însă, nu lătra către poartă, ci către casa mea. Şi când m-a văzut, a început să latre cu şi mai mult foc şi vervă. Făcea chiar acel gest al ei de a sta doar în picioruşele din spate şi a da de sus în jos cu cele din faţă. Căţeluşa o am de un an de zile, timp destul să îi cunosc gesturile şi comportamentul şi mi-a fost clar ce vroia acum. Vroia la plimbare. Ştiind că iarna asta ea nu a prea ieşit, cu excepţia câtorva zile mai calde, mi s-a făcut milă de ea la cât de mult mă ruga să o scot din curte, că nici nu am stat pe gânduri, m-am schimbat, am luat lesa, aparatul foto – chiar bine am făcut că l-am luat – şi am ieşit la lac.
Vremea a fost minunată. Cerul era de un albastru clar şi intens şi doar câţva nori albi, pufoşi se plimbau încet precum nişte bărci pe mare. Bătea vântul, dar nu foarte puternic şi era călduros. Ani, bineînţeles, era la trei metri în faţa mea, cât o ţine lesa şi lătra la toţi oamenii care îi ieşeau în cale, iar câinilor de pe la alte case probabil le spunea ‘sâc că eu am ieşit la plimbare şi voi staţi în lanţ şi închişi în curte’, ca tare supăraţi erau pe ea.
Fiind foarte aroape de casă, am ajuns la lac în doar trei minute şi am rămas impresionat văzând cât de multă lume era acolo, deşi era vineri în mijlocul zilei. După ce s-a hârjonit un pic cu un pekinez, eu şi Ani am început obişnuitul tur de lac. Deşi nu mai era pic de zăpadă, lacul era încă îngheţat. Era o privelişte foarte interesantă, nu neapărat frumoasă, dar specială. E probabil singurul loc în tot Braşovul unde mai poţi găsi gheaţă.
La mijlocul lacului este o insuliţă pe care poţi ajunge trecând un pod. Şi pentru că nu era nimeni acolo, m-am hotărât să o duc pe Ani şi să îi dau drumul din lesă ca să alerge puţintel. Cum i-am dat jos lesa, cum a luat-o la goană. Cred că se aştepta la asta, sau a simţit că asta aveam de gând să fac atunci când am trecut peste pod, lucru care de altfel nu prea îi face plăcere. Dar decât să vă descriu cum zburda ea pe insulă, mai bine vă arăt acest scurt clip făcut cu aparatul foto. Nu are o imagine de calitate, dar este foarte simpatic, sau mai bine zis, Ani este foarte simpatică şi chiar merită văzut(ă).
Ne-am terminat apoi turul lacului şi ne-am întors acasă. Dar când am intrat în curte, mi-a sărit în ochi ceva micuţ şi alb în grădina de flori. Am dus-o pe Ani la locul ei şi m-am întors să văd mai bine ce era. Apropiindu-mă, am văzut cel mai frumos şi emblematic semn al venirii primăverii:
Ghiocelul.
ZAI.log 