Jurnalul Sashei – Croncanul (cap III)

Am vrut iniţial să scriu despre o altă zi nefericită din viaţa mea, despre nişte pisici desfrânate care şi-au făcut cuib pe lângă casa mea şi acum că primăvara a venit, nu ştiu să facă nimic altceva decât să se coţăie, să se bată motanii pe câte-o fufă şi o partidă de amor exibiţionist şi să urle din extaz ca din gură de şarpe atunci când se află în timpul actului. Dar nu. Nu am să povestesc despre aceste orgii care mă înnebunesc de câteva zile şi nu îmi îngăduie dreptul la un somn liniştit.

Voi povesti însă tot despre o zi de primăvară, dar lipsită de neplăcerile amintite mai sus.

În urmă cu un an, într-o zi absolut superbă, cu soare călduros pe un cer de un albastru aproape la fel de frumos ca cel al ochilor mei, am simţit incontrolabila dorinţă de a ieşi afară pentru prima oară în acea primăvară. Nu era nimeni acasă în acea zi, aşa că m-am postat în apropierea cuierului lângă intrarea în casă şi am început să stau la pândă. Problema e că tot aşteptând şi aşteptând acolo, am aţipit şi nu am fost pe fază când cineva a deschis uşa. Iar altă ocazie nici nu am mai avut în acea zi. În ziua următoare însă, am renunţat la orice tabieturi ale dimineţii şi am păzit iarăşi uşa. De data asta am avut noroc. Într-o oarecare măsură… Uşa s-a deschis iar eu, mai repede ca un fulger, am zbughit-o afară… în ploaie. Da, afară turna şi eu am nimerit direct sub duş, în timp ce uşa casei s-a închis în spatele meu.

M-am adăpostit cât am putut de repede într-o magazie, un loc de altfel mult prea murdar şi total nepotrivit pentru o personalitate asemenea mie, dar măcar era uscat.  Din păcate – sau din fericire – nu doar ploaia m-a luat prin surprindere. Cum am intrat în magazie, am şi dat nas în nas – sau mai bine zis nas în cioc – cu cineva. Era o pasăre mare, cam de aceeaşi talie cu mine, neagră din cap şi până în gheare. S-a speriat când m-am ciocnit de el şi a scos un ţipăt cam dubios şi feminin pentru un păsăroi de o aşa mărime, dar nu am luat în seamă – prea tare. Şi-a scuturat penele, apoi a început să se uite la mine, să mă studieze şi să-mi dea târcoale, având o evidentă privire de superioritate – bineînţeles, nu la fel de puternică precum a mea. După câteva ture, se opreşte în faţa mea şi uitându-se fix în ochii mei, zice: Fiinţă muritoare, te salut. Eu sunt Dark cel negru, prinţ învăluit în umbra întunericului beznei din abisul vid. Ce doreşti de la impunătoarea mea prezenză? Bună nene, zic eu, sunt Sasha, stăpâna acestor locuri. M-am adăpostit de ploaie. Pe dumneata cine te-a invitat la mine pe moşie? Eu nu ţin minte să fi avut vreodată cunoştinţe în rândul zburătoarelor, – cu excepţia lui Copănel, Cel de sus să ne ierte, şi pe el şi pe mine – cu atât mai puţin pe cineva care se trage din neamul ciorilor. Eu, cioară? urlă el de-odată de parcă şi-ar fi prins bombeul la uşa de la tren. Tu, cvasi-fiinţă nici măcar demnă de a fi luată în seamă, îndrăzneşti să mă faci pe mine cioară? Pe MINE?! şi se răsteşte la mine punând un grozav accent pe cel de-al doilea mine. Auzi, eu cioară, când e evident că sunt un măreţ şi întunecat corb învăluit într-o aură beznifică?! Cum îţi permiţi? mai zice el zburlindu-şi penel atât de tare că îi şi zboară câteva. Stai nene, cum ai zis? Bez… ? ce-i aia? întreb eu pe un ton clar ironic, după care el spune aproape fâstâcindu-se: Eu nu mă repet pentru o fiinţă efemeră!
Bine domnule scârbuţ, ai scuzele mele. Oh, vai, scuze din nou. Am vrut să spun corbuţ… Când aude cum îi zic, croncanul scoate un straşnic cra, grozav de ascuţit şi mai feminin faţă de ţipătul de mai devreme, înţepeneşte având pe faţă o privire tâmpă, apoi cade în cioc cu fundu-n sus şi cu aripile desfăşurate în lături ca două evantaie aruncate la sictir de o cucoană spanioloaică după ce îşi dă seama că nu i-au ieşit pasenţele cu florarul. Şi cioara nu se mai ridică. Alo nene! Alo! zic eu abia abţinându-mă dintr-o rafală de râsete. Îl ating un pic sub bărbie… nimic. Îi dau o labă zdravănă peste fund… el tot nimic.
La un moment dat, începe şi face cra cra cra… cra cra cra cra… cra cra cra cra cra… la intervale scurte de timp pe un ton aproape afectiv, exact ca şi cocoşul când face co co co atunci când îşi cheamă haremul de găini să îi mănânce râma pe care el a găsit-o. Ăsta a luat-o razna, îmi zic în sinea mea, mândră de efectul ce l-au avut cuvintele mele.

Şi să vezi ce idee îmi trece prin cap. Încep şi îl strig pe lacheul meu – despre care îţi voi spune în altă zi. Perce-neige, Perce-neige draule, vien ici! Ia-l tu te rog pe monsieur şi închide-l la tine în maison, în cuşca cea metalică. Vrei tu să faci asta pentru mine, mon ami? Merci, ai doar grijă te rog să nu-l răneşti, s’il te plait.

Şi uite aşa, m-am ales cu o cioară debilă, minunată pentru o zi plictisitoare când nimic nu cade mai bine ca un show cu proşti. Cred că acum eşti nerăbdător să îţi spun mai multe, dar deocamdată ajunge atât. Te sărut dulce, dragă jurnal!

A doua leapşă

Iată că a venit rândul celei de-a doua lepşe şi evident, la fel ca data trecută, răspund la ea cu întârziere 😀

1. În momentele cele mai dificile Şi în care simţi nevoia să te ajute cineva, la cine te gândeşti prima oară?
Depinde mult de ce fel de ajutor am nevoie. Cel mai probabil aş apela la familie, dar asta nu e o regulă. Prietenii apropiaţi pot fi întotdeauna buni sfătuitori.

2. Dacă ai putea fi, o zi, oricine ai vrea tu, cine ai fi? De ce? Ce ai face?
Dacă aş putea doar alege să fiu pus în papucii altui om, aş refuza propunerea. Sunt îndeajuns de mulţumit cu cine sunt şi chiar nu aş vrea să mă amăgesc fiind altcineva. Aş vrea poate să fiu tot eu cu mai puţine defecte, dar niciodată un eu perfect.
Mi-aş dori în schimb să mă pun în penele unei păsări, un uliu sau vultur şi o zi să pot zbura deasupra munţilor şi să pot plonja de pe culmile stâncilor.

3. Dacă ar fi să poţi schimba o persoană, cine ar fi aceea?
Nu văd ce rost ar avea. Dacă nu îmi place de cineva, nu bag în seamă. Şi dacă îmi place persoana, de ce aş vrea să o schimb?

4. Ce ai face pentru liniştea ta sufletească?
Dacă aş fi de unul singur, singurul lucru care mi-ar putea aduce linişte ar fi să stau câteva ore pe un vârf de munte, timp în care să trag aer curat în piept, să privesc norii cum trec deasupra mea şi să ascult bătaia vântului prin copacii din apropiere.
Dacă aş fi alături de cineva, liniştea mi-aş găsi-o numai în braţele celei pe care o iubesc.

5. Care crezi că a fost până acum cel mai important moment al vieţii tale?
Fiecare moment al vieţii ar trebui să fie important şi nu cred că ar trebui pus în balanţa cu alte evenimente, aşa că la întrebarea asta nu am să răspund.

Leapşa vine de la Vanilla Moon, şi tot de la ea mai am încă una pe ţeavă la care voi răspunde mâine 🙂

Începutul primăverii

Voi când vă daţi seama că primăvara îşi face apariţia? Când nu mai e zăpadă? Când haina de iarnă şi fesul nu îşi mai au rostul? Când muguraşii verzi încep să iasă pe ramurile copacilor sau pe marginea nebetonată a drumului?

Ei bine, pentru mine altele sunt semnele.

Ieri, 26 februarie, mă trezesc ca de obicei auzind în surdină muzica lui Yiruma, dar de data asta însă, încă ceva acompania mini-sistemul meu audio şi îl completa cu acelaşi ton liniştit şi dulce. Cântecul unei mierle. E adevărat că pentru a o auzi trebuie să te trezeşti în zori atunci când ea iese pe scenă. În plus, trebuie să stai la casă şi să fie un cuib de mierle în apropiere, aşa că nu ştiu câţi dintre voi îi cunoaşteţi glasul, dar este un sunet cu adevărat plăcut care te umple de bună dispoziţie.

Mai târziu, cred că în jurul miezului zilei, sau poate cu o oră mai devreme, am ieşit afară pe terasă pentru a vedea dacă e cineva la poartă. Ani, căţeluşa mea, lătra disperată, ceea ce aproape întotdeauna înseamnă că a venit cineva. De data asta însă, nu lătra către poartă, ci către casa mea. Şi când m-a văzut, a început să latre cu şi mai mult foc şi vervă. Făcea chiar acel gest al ei de a sta doar în picioruşele din spate şi a da de sus în jos cu cele din faţă. Căţeluşa o am de un an de zile, timp destul să îi cunosc gesturile şi comportamentul şi mi-a fost clar ce vroia acum. Vroia la plimbare. Ştiind că iarna asta ea nu a prea ieşit, cu excepţia câtorva zile mai calde, mi s-a făcut milă de ea la cât de mult mă ruga să o scot din curte, că nici nu am stat pe gânduri, m-am schimbat, am luat lesa, aparatul foto – chiar bine am făcut că l-am luat – şi am ieşit la lac.

Vremea a fost minunată. Cerul era de un albastru clar şi intens şi doar câţva nori albi, pufoşi se plimbau încet precum nişte bărci pe mare. Bătea vântul, dar nu foarte puternic şi era călduros. Ani, bineînţeles, era la trei metri în faţa mea, cât o ţine lesa şi lătra la toţi oamenii care îi ieşeau în cale, iar câinilor de pe la alte case  probabil le spunea ‘sâc că eu am ieşit la plimbare şi voi staţi în lanţ şi închişi în curte’, ca tare supăraţi erau pe ea.

Fiind foarte aroape de casă, am ajuns la lac în doar trei minute şi am rămas impresionat văzând cât de multă lume era acolo, deşi era vineri în mijlocul zilei. După ce s-a hârjonit un pic cu un pekinez, eu şi Ani am început obişnuitul tur de lac. Deşi nu mai era pic de zăpadă, lacul era încă îngheţat. Era o privelişte foarte interesantă, nu neapărat frumoasă, dar specială. E probabil singurul loc în tot Braşovul unde mai poţi găsi gheaţă.

La mijlocul lacului este o insuliţă pe care poţi ajunge trecând un pod. Şi pentru că nu era nimeni acolo, m-am hotărât să o duc pe Ani şi să îi dau drumul din lesă ca să alerge puţintel. Cum i-am dat jos lesa, cum a luat-o la goană. Cred că se aştepta la asta, sau a simţit că asta aveam de gând să fac atunci când am trecut peste pod, lucru care de altfel nu prea îi face plăcere. Dar decât să vă descriu cum zburda ea pe insulă, mai bine vă arăt acest scurt clip făcut cu aparatul foto. Nu are o imagine de calitate, dar este foarte simpatic, sau mai bine zis, Ani este foarte simpatică şi chiar merită văzut(ă).

Ne-am terminat apoi turul lacului şi ne-am întors acasă. Dar când am intrat în curte, mi-a sărit în ochi ceva micuţ şi alb în grădina de flori. Am dus-o pe Ani la locul ei şi m-am întors să văd mai bine ce era. Apropiindu-mă, am văzut cel mai frumos şi emblematic semn al venirii primăverii:

Ghiocelul.

Jurnalul Sashei – Călăul (cap II)

Dragă jurnal, iar s-a întâmplat. Nu ştiu cum se face, că din când în când, o dată la câteva luni, liniştea mea este grozav tulburată. Dar chiar grozav tulburată, nu o zic doar aşa…

Să îţi zic mai exact ce am păţit acum, chiar alaltăieri. Ziua începe ca de obicei. Mă trezesc dimineaţă pe la ora 10, mă întind frumos şi îmi aranjez blăniţa ciufulită. Mă duc apoi în pat la el, unul din îngrijitorii mei, îl trezesc ca să mă bage în seamă şi mai lenevesc acolo încă o oră. A fost chiar un început de zi minunat, nu ai fi zis că urmează nenorocirea. Mi-am făcut apoi de lucru prin casă, că ăştia de la o vreme nu vor sub niciun chip să îmi dea drumul afară – zău că nu ştiu ce i-a apucat. Şi se face de ora cinci. Îi văd pe cei doi că se schimbă de haine şi se agită de colo colo, unul vorbeşte la telefon, altul umblă după chei, portofel şi alte lucruri neînsemnate. Şi apoi el vine la mine, mă ia în braţe şi mă scoate afară. Reacţia mea iniţială a fost să mă bucur că mă duce afară şi abia aşteptam să dau o tură prin curte. Dar ceva nu mirosea bine. Nu îmi mai dădea drumul. Şi îmi pică fisa! Iar voi fi dusă acolo.

Am înlemnit. De fapt mint, nu am înlemnit. Am început să mă zbat. Poate-poate scap din mâna lui, poate îl zgâriu mai serios şi-mi dă el drumul, dar ca de obicei, nu am reuşit. Mă trezesc apoi în nenorocirea aia de cuşcă. Oribil… Apoi mă pune în maşină şi maşina porneşte. Şi dă-i cu gropi care te zdruncină de te ameţesc, dă-i cu zgomote de toate felurile, dă-i cu frâne când eu sunt închisă în cuşca aia unde nu am nimic de care să mă pot agăţa. În fine, maşina se opreşte de tot, dar din păcate a trecut doar partea uşoară. Prin găurelele cuştii, văd că mă apropiu de camera de tortură. Şi da, chiar e o cameră de tortură. Nu mă păcăleşte pe mine desenul cu animăluţe de la intrare. Ştii cum se zice, afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Asta o pisică a spus-o, pot să jur!

Nici nu intrăm, că îi şi aud vocea. Ah, vocea aia, măi jurnalule… Vocea aia care te pune pe fugă oricând şi oriunde, vocea aia care îţi zburleşte blana pe spinare, vocea aia care te face să te ascunzi ca struţul cu capul în pământ. Da, ea e! E călăul care m-a ciuntit pe viaţă de nu voi avea în veci pisoiaşi, e călăul care m-a înţepat de atâtea ori şi care m-a făcut să înghit tot felul de scârboşenii albe şi amare. Iar am ajuns pe mâinile acelei femei. De ce păţesc asta, dragul meu jurnal? De ce? Ce am făcut eu să merit asta? Cu ce am greşit, cu ce am păcătuit? Ce s-a întâmplat cu Copănel a fost un accident pe care nu l-aş fi vrut niciodată. Iar cei trei şoricei i-au făcut pe îngrijitori să zâmbească, aşa că nu cred că asta i-ar fi supărat. Chiar nu înţeleg de ce mă duc la femeia aia.

Şi de data asta s-a întâmplat la fel ca întotdeauna. Mă ia, mă pune pe o masă, o altă femeie mă ţine de gât şi de lăbuţe, iar călăul mă înţeapă. Aşa de rău doare! Şi plâng şi zbier şi strig după îngrijitor, dar el nimic. Nu vine să mă salveze. Şi de ce m-ar salva? Doar el m-a adus aici. Noroc că se poartă frumos cu mine că altfel l-aş urî. Apoi ea îmi mai şi bagă pe gât chestia aia albă şi amară. În cele din urmă îmi dă drumul şi mă pune undeva pe un raft – de parcă eram la expoziţie – şi mă lasă în pace, începând să vorbească cu cei din cameră.

Dar de data asta s-a întâmplat ceva neaşteptat, chiar foarte plăcut.

La un moment dat, apare o femeie pe care nu o mai văzusem până atunci. Avea o cuşcă în mână, asemănătoare cu cea în care şi eu am venit. Era clar. O nouă victimă a fost adusă pentru călău. Dar vai, jurnalule, să fi văzut cine era victima! Ce exemplar minunat, ce mascul bine făcut, ce minune de motan. Uşor grizonat, trecut de vârsta a doua, dar cu ochii tineri şi plini de viaţă, mare cât un munte, dar nu gras, a ieşit singur din cuşcă, repede şi cu paşi siguri. S-a uitat în jur, adulmecând aerul. Câtă încredere în sine, câtă sobrietate, cât curaj. Şi cât de tare îmi bătea inima văzându-l. Când s-a apropiat călăul, el, fără să facă vreun pas înapoi, a ridicat capul şi s-a uitat drept în ochii ei, iar când ea s-a aplecat după el, a lăsat-o să îl ridice. I-a făcut şi lui ce mi-a făcut mie, dar el nu a scos un sunet. Nu a încercat nicio secundă să fugă sau să scape din strânsoarea celei care îl ţinea. A suportat totul ca un bărbat adevărat. După ce a terminat cu el, s-a dat singur jos de pe masă şi s-a retras în cuşcă. Sunt sigură că îi era şi lui frică şi că l-a durut, dar nu a cedat presiunii, aşa cum am făcut eu. În tot timpul cât a fost acolo nu s-a uitat  nici măcar o dată la mine. Probabil avea pisica lui, aşteptându-l acasă şi nu avea nevoie de flirturi ieftine, dar mi-ar fi plăcut să îi fur măcar pentru o clipă privirea. Dar nu a fost să fie. Şi cu siguranţă nu îl voi mai revedea.

Drumul înapoi spre casă nici nu l-am simţit, visând cu ochii deschişi la o seară petrecută alături de el. Dar în cele din urmă am revenit la realitate şi m-am resemnat la gândul că voi fi singură toată viaţa…

Dragă jurnal, îmi cer iertare dacă te-am întristat, dar promit că data viitoare îţi voi povesti ceva mai vesel.

Jurnalul Sashei – Copilărie (cap I)

Dragă jurnal, ai spune tu că viaţa unei pisici, fie ea oricât de nobilă, distinsă şi importantă precum sunt eu, este lipsită de orişice evenimente, de amuzament, de palpitaţii şi suspans, că un exemplar din nobila mea clasă nu face nimic altceva decât să doarmă în puf, să se înfrupte din cele mai rafinate delicatese şi să primească necontenit atenţie de la cei de pe lângă ea. Dar sincer îţi spun, dragă jurnal, că te înşeli atât de mult încât aproape că te-aş numi mitocan, dar eu nu mă voi coborî niciodată atât de jos încât să fac apel la asemenea cuvinte. Niciodată!

Şi tocmai pentru că viaţa mea este atât de plină şi bineînţeles, importantă, ar fi păcat ca toate făpturile mai mult sau mai puţin neînsemnate de pe planeta asta să nu fie conştiente de ea. Motiv pentru care fiecare din experienţele mele mirobolante vor fi împărtăşite în acest jurnal, care cu siguranţă atunci după ce eu nu voi mai fi, va fi legat într-o autobiografie ce va lua lumea cu asalt, devenind cel puţin bestseller-ul mileniului, dacă nu al tuturor timpurilor.

Voi începe bineînţeles cu începutul. Deşi eu acum sunt braşoveancă, nu întotdeauna am purtat emblema acestei reginui provinciale şi total neimportante. Eu m-am născut în Micul Paris, în paradiziacul Bucureşti, cu minunatele sale parcuri şi lacuri, impunătoarele clădiri şi nenumăraţii săi locuitori. Deşi în cele câteva luni cât am stat acolo, eu nu am ieşit niciodată din casa celor care mă îngrijeau, am ascultat atât de multe povestiri despre Bucureşti de la dragul meu prieten Copănel, cred că ar fi putut scrie şi el o carte cu toate cele ce mi le-a povestit, dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat… dar mă rog, asta e o altă poveste.

Ah, dar să mă ierţi, dragă jurnal. Nu ţi l-am prezentat pe Copănel. Copănel era o vrăbiuţă care într-o zi s-a aventurat în balconul casei mele. Părea foarte neliniştit. Zbura din colţ în colţ, se lovea de geamuri, se agăţa de perdea. Of săracul de el. Am sărit imediat în ajutorul lui. Întâi l-am prins în gheare, apoi imediat l-am apucat cu dinţii de o aripioară. El încă se mai zbătea când l-am apucat şi ca să se liniştească, am strâns un pic mai mult de aripa lui. În cele din urmă s-a potolit şi s-a retras într-un colţ al balconului. După câteva ore în care el tot mai încerca să fugă, iar eu îl opream cu o labă pe umăr, a început să vorbească şi l-am întrebat cum e dincolo de balconul acesta. Au trecut câteva zile în care eu mereu am stat cu ochii pe el, sorbindu-l din priviri cât timp el îmi povestea despre lumea de afară. Şi vai ce lume minunată era. Mi-a povestit despre zgârie-nori pentru pisici, ca acele căsuţe – în care îţi poţi înfige ghearele fără ca nesimţiţii ăia de oameni să aibă îndrăzneala de a spune ‘zât’ – dar mult mai mari, despre parcuri unde puteai găsi orice fel de pasăre şi rozătoare pentru toate gusturile şi siluetele pisicilor, despre bărcuţe speciale pentru noi în care puteai merge pe lac fără să rişti să te uzi, despre trăsuri pentru pisici, trase de cai albi mânaţi de birjari aleşi şi câte alte minunăţii pe care eu, o adolescentă neieşită în lume nici nu mi le puteam imagina. În una din zile, Copănel mi-a spus despre un loc unde doamnele şi domnişoarele se puteau bucura de compania pisoilor de munte. Ah, îţi dai seama dragul meu jurnal, o noapte petrecută alături de un motan sălbatic… Vai, mi se zburleşte blana! Nu ar trebui să mă las purtată de asemenea gânduri. Şi că tot veni vorba, la fiecare din povestirile lui, eu mă pierdeam în imaginaţie, iar când reveneam la realitate, Copănel nu mai era în faţa mea, Mereu îl găseam înţepenit în scurgerea de la balcon. Niciodată nu am înţeles de ce făcea asta şi nici el nu vroia să îmi spună. Doar că în ultima zi cât a stat cu mine nu ştiu ce l-a apucat, că a sărit la mine. Eu m-am apărat, iar el… s-a dus…

În fine, pe lângă episodul cu Copănel – apropo, nu îl chema Copănel, aşa i-am zis eu pentru că nu vroia sa îmi spună numele lui -, viaţa în Bucureşti a fost destul de plictisitoare. Mama şi tata au avut mulţi pui, dar frăţiorii şi surioarele mele au dispărut repede. Până să îmi dau eu seama, eram doar eu şi ei doi. Şi încă o duduie pe care niciodată  nu am suferit-o. Vai dar cât mă putea enerva. S-o fi văzut cum se dădea pe lângă tata. Şi asta chiar de faţă cu mama. De câteva ori am prins-o gudurându-se chiar şi de mama. De respectiva duduie nu mă apropiam şi nici nu o băgam în seamă. Şi mă uitam urât la tata când o lăsa să facă ce vrea cu el. Mama măcar o mai lua la palme, dar nici ea nu făcea asta mereu.

Ei bine, cele opt, nouă luni de zile cât am stat în Bucureşti au trecut destul de repede. Ultima zi însă a fost absolut oribilă. Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de umilită. Vezi tu, dragă jurnal, eu aveam toaleta mea. Un drăgălaş coşuleţ roz, umplut cu un nisip alb şi frumos mirositor. Acolo mergeam când… mă chema natura. Dar în ziua aceea, ziua în care a venit cineva care îmi vizita destul de des îngrijitoarea şi care se purta frumos cu mine, alintându-mă din când în când cu dulci mângâieri, atunci s-a întâmplat cel mai cumplit lucru care s-ar fi putut întâmpla vreodată. Îngrijitoarea a golit coşuleţul şi l-a dus celeilalte fete, apoi a venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus şi pe mine în camera unde era fata. Şi ce crezi că mi-au făcut? Ah cât de oribil… M-au băgat în coş şi l-au acoperit cu o cârpă ca să nu pot ieşi. Realizezi, dragă jurnal, ce experienţă cutremurătoare am trăit? Eram capturată în locul unde eu îmi făceam… Vai! Şi acolo am stat câteva ore bune, până când un om necunoscut mie a ridicat cârpa.

Din acel moment, viaţa mea a început cu adevărat. Dar despre asta vom avea tot timpul din lume să mai povestim. Iubitul meu jurnal, astăzi îţi spun la revedere!

Prima leapşă (primită)

Se pare că nu voi fi ocolit de obiceiul ăsta bloggeristic, cel al lepşei şi iată că deja a venit prima (ea săraca a venit de câteva zile, dar puteam răspunde atunci cand am primit-o? nah…). Leapşa primită de Vanilla Moon mi-a fost pasată şi mie.

And here it goes…

1. Ce îţi propui pentru 2010 ?

Da sigur, de parcă mai ţin minte ce ziceam în noaptea de revelion că voi face în noul an, după dulcele vin a lu’ tata şi o considerabilă porţie din sticla de şampanie…

2. În 2010 îţi doreşti să ajungi undeva ?

Mi-am dorit, am ajuns şi mai merg  😀

3. Cel mai mare eşec pe 2009 ?

Niciunul. A fost chiar un an tare!

4. Cand erai mic  toată lumea te întreba „ce vrei să te faci când vei fi mare” , tu ce răspundeai ?

Culegător de cireşe (aveam un cireş la ţară pe care aveam boală că nu ajungeam la nicio cracă şi trebuia să mă duc după o scară a naibii de grea pentru un ţânc de 8 ani… dar când m-am făcut mare au tăiat cireşul 😐 )

5. Dacă un înger vine şi îţi spune că mai ai de trăit fix un an ce faci ?

Reacţia imediată: aş lua toţi Dumnezeii la poceală. Pe termen lung: un bucket list…

6. Dacă câştigi la loto 10 milioane de euro, ce faci cu banii ?

În primul rând cumpăr câteva geamantane ca să am unde să-i bag şi dupaia mă fac că îi uit pe la câte un colţ de stradă. Păstrez totuşi un milion.

7.  Ce ai vrea să scrie pe piatra ta funerara ?

Nu îmi plac spaţiile strânse, deci nu vreau mormânt, deci nu voi avea piatră funerară, deci nu ştiu

8. Vrei să încerci în 2010 să sari cu paraşuta ?

Oricând şi la orice oră!

9. Ce lună urăşti cel mai mult ?

Era una în nuş’ ce sistem din constelaţia Câinele mic, Galaxia Pitică, dar chiar nu îmi aduc aminte cum îi zice 😛

10. În 2012 vine Apocalipsa ?

Ce-i aia, o trupă death metal de garaj? Chiar dacă vine, eu nu mă duc.

Asta a fost. Next?

Jurnalul Sashei – prefaţă

Azi aş vrea să vă fac cunoştinţă cu cineva, cu un mic animăluţ care de cîţiva ani şi-a făcut loc la mine în casă.

Mai exact, în urmă cu patru ani, pe la finele anului 2006, venind de la o veche colegă de facultate din Bucureşti, sora mea apare în gară cu un coş mare şi roz. Eu, ca un bun şi deloc nesimţit frate ce mă aflu, o întâmpin să o ajut cu bagajele. Ea îmi dă coşul mare şi roz. După câţiva metri făcuţi cu acel coş mare şi roz, mă opresc şi zic: ”Dar totuşi, ce-i cu coşul ăsta mare şi roz?” Ea dă din umeri şi merge mai departe, lăsându-mă în urmă. În fine, ajungem la maşină, la capitolul punerii bagajelor în portbagaj, iar eu având intenţia de a pune coşul mare şi roz acolo, sora mea mă opreşte şi zice că să-l pun lângă mine pe banceta din spate. Zis şi făcut.

Mergem ce mergem, poate deja traversaserăm mai bine de jumătate din drum, când ceva rupe tăcerea…

”Mau”

”Mau?”, zic eu. Cum adică mau? Şi de unde s-a auzit? Nici nu apuc să mă adun, că se mai aude încă un mau, de data asta ceva mai clar, mai rostit şi trist. Sunetul venea din coş. Deja toate bănuielile mele erau acum confirmate. E un animal în coşul mare şi roz! O pisică. Caut pe unde ar fi trebuit să se deschidă coşul în cauză, îl deschid şi ce văd? Doi ochi mari şi albaştri uitându-se speriaţi la mine, iar în jurul lor un căpşor cât se poate de drăgălaş şi rotund, de un cafeniu închis, două seturi de mustăţi mari şi albe şi două urechi date pe spate, probabil din cauza fricii.

Mi s-a spus că o cheamă Sasha şi că deja avea nouă luni, iar pentru că stăpâna ei, care mai avea încă trei pisici -dintre care două erau părinţii Sashei- nu mai putea face faţă cu atâtea, la cererea surorii mele, ne-a fost dăruită.

Ei bine, acum că v-am prezentat animăluţul meu, ţin să vă anunţ că din când în când, voi publica câte un articol în care vor fi povestite diferite păţanii ale Sashei, dar nu în orice fel, ci din punctul ei de vedere şi spuse la persoana întâi. Articolele vor fi episodice şi vor face parte din o serie pe care eu aş numi-o ‘‘Jurnalul unei aristomâţe” „Jurnalul Sashei” şi vor fi scrise pe un ton amuzant şi uşor ironic, bineînţeles cu scopul de a vă face să râdeţi, dar şi pentru a-mi pune creativitatea la încercare, pentru că deşi tot ce voi scrie despre Sasha va porni de la ceva ce ea chiar a făcut, va fi în cea mai mare parte imaginaţia mea pusă la încercare.

Pe la începutul săptămânii viitoare cred că primul capitol va fi publicat. Până atunci, dacă vreţi, puteţi să îmi lăsaţi câteva scurte comentarii în care să îmi spuneţi ce părere aveţi despre ideea asta trăznită a mea.

Blog… eu?

Blog… eu? Asta e o întrebare care cred ca mi-am adresat-o de cel puţin doi ani de zile şi de fiecare dată, răspunsul a fost ‘N-am ce face? Ce rost ar avea să-mi pierd timpul cu aşa ceva…’ .   Dar iată că, acum aproape o lună de zile cand mi-am pus din nou acea întrebare, raspunsul a fost ‘Da, hai să încerc!’.

Dar oare de ce? De ce după atâta amar de vreme am spus acum da? Ceva s-a întâmplat, ceva m-a făcut să gândesc altfel, ceva s-a schimbat. Aveam – şi cu siguranţă încă mai am – nenorocitul obicei de a spune ‘nu’ fără să încerc măcar să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla dacă aş zice ‘da’. Îl luam imediat pe nu în braţe atunci când ceva nu îmi convenea, aunci când ceva îmi strica deja cronica mea comoditate.

Dar precum spuneam, ceva s-a schimbat. Nu am să spun ce anume a reuşit să declanşeze această schimbare pentru că nici eu nu sută la sută sigur, deşi tind să mă înclin cu cel puţin opt zeci de procente către un anumit factor, dar important este că de data asta am spus ‘DA!’.

Aşa că, astăzi, 6 februarie 2010, eu încep un blog. ZAI log. De ce zai? Sunt primele trei litere ale numelui meu de familie, iar cum mie îmi plac lucrurile simple, nu am putut găsi ceva mai potrivit pentru titlul acestui blog. Ce voi scrie pe acest blog? Aici e greu de răspuns… Sunt atât de multe lucruri pe lumea asta despre care aş putea scrie cu plăcere… mi-ar fi imposibil să mă axez doar pe o temă sau un domeniu. Dar, printre altele, fără o ordine anume, veţi citi articole despre patrupedele de pe lângă şi de prin casă, pădurea care mai că-mi cade-n cap şi lacul de care mă feresc să mă apropiu pentru că nu ştiu să înot, despre animaţiile japoneze şi calvarul de a fi un traducător de aşa ceva, poate despre filme şi seriale, chiar şi jocuri video dacă n-am ce face, binenţeles şi despre diferite întâmplări din viaţa mea, despre astea şi despre multe alte lucruri care se ciocnesc de mine şi nu mă lasă să-mi văd de o viaţă neinteresantă şi lipsită de evenimente.

Înainte să închei, aş vrea să mulţumesc unei foarte bune prietene, care blogheriţă fiind, mi-a susţinut iniţiativa şi m-a împins un pic de la spate pentru a-mi face acest blog. Vanilla Moon, mulţumesc pentru tot şi la mulţi ani pentru un an de blogging!

Cam atât pentru o primă postare. Începând din acest moment, nu-mi doresc altceva decât ca peste câteva luni să am măcar zece oameni care să citească blogul meu, fără a avea niciun alt motiv să o facă afară de acela că le place ceea ce scriu. Acestea fiind spuse, ne mai vedem data viitoare, sau poate printr-o minune, la comentariile pentru acest articol!